sâmbătă, aprilie 03, 2010

48. SI CAII SE IMPUSCA, NU-I ASA?

Si Caii Se Impusca, Nu-i Asa?
(They shoot horses, don’t they?)


Mic copil fiind, imi aduc aminte acum franturi.
Iti spui la un moment dat cand esti copil ca sunt lucruri pe care nu o sa le uiti niciodata.
Si cateodata stai si incerci sa aduci aminte, cu greu, un anumit moment.
Defapt, te trezesti la un moment dat ca iti rasar in minte imagini puternic vizuale. Senzatii tactile, caldura si anumita stare de comfort.
Amintirile astea sunt cele mai dese. Nu le cauti. Vin cateodata.

Astfel imi aduc eu aminte din cand in cand serile in care asteptam filmul de sambata seara de la tv. Ma tranteam pe canapea in sufragerie la TV si asteptam filmul. Televizor mare, alb negru, luat ‘pe sub mana’. Ca era mare si era rusesc. Diamant 525 cred ca ii zicea. Dar, mergea clar si luminos comparativ cu obisnuitele Dacia la care ba iti fugea imaginea, ba tremura in partea de jos ba trebuia sa invarti de butonul acord fin un sfert de ora in timp ce cineva chinuia antena pe balcon ca sa prinzi imaginea perfecta.
Si cand toate astea erau ok... ma puneam alaturi de maica-mea pe canapea sa ne uitam la tv.
Erau multe filme, clasice, filme de Oscar care azi nu ar umple o sala de cinema. Nu aveau mega eroi nici tipi muschiulosi, nici nuditate si violenta si efecte speciale. Erau filme care insemnau ceva. Erau filme care spuneau ceva. Si de multe ori mama insista sa le vad tocmai pentru asta. Erau filme care o marcasera. Erau filme care formau caracter. Erau filme care iti dadeau de gandit despre lucruri mai adanci si mai importante decat lucrurile de zi cu zi.
Asa era si filmul asta: Si Caii Se Impusca, nu-i asa?
In timpul crizei americane din anii 30. foamete, suflete pierdute, oameni pierduti. Incepuse o frenezie a maratoenlor de dans. In care cupluri si cupluri se intreceau pentru premii uriase. Se chinuiau dansand 10-20 de zile in spectacole dure. Fara somn, cu cateva minute pauza. Era un spectacol grotesc in care oameni care aproape mureau de foame se imbracau elegant si amuzau spectatorii incercand sa obtina ceva din amintirea vremurilor bune in care dansul chiar era facut de placere.
Nu am sa intru in detalii. Nu multe. Dar chinul unora pentru amuzamentul altora.. zic ca e un film care merita vazut. Chiar daca nu e cu happy end. La final cei doi care castiga se aleg cu premiul cel mare. Din care.. se scade chiria salii, cheltuielile cu orchestra, mesele consumate, se ia o parte ca spre final sala are era aproape goala, spectatorii se plictisisera sa vada cativa oameni tarandu-si picioarele pe ringul ala in semi intuneric.
Si raman cu nimic.
Finalul..Si caii se impusca, nu-i asa? Nu am sa-l spun, dar analogia caii .... cand isi rup un picior si nu mai devin interesanti entru curse, pentru specatcol, pentru pariuri, pentru amuzamentul publicului. Se impusca. Spre binele lor.


Acum vreo sase ani, in apropierea zilei mele de nastere, m-am trezit cu Cosmin la usa. Si-a deschis geaca si inauntru era o mogaldeata alba cu urechi negre. Nu mi-a fost clar ce e decat cand a pus-o pe jos pe gresia de pe hol. Un catel micutz pricajit, alb cu urechi negre care luase o pozitie de siguranta ca sa nu alunece pe gresie. Toate cele 4 picioare cracanate si tzepene fara sa faca un pas inainte sau inapoi. Cu coada tzeapana sa isi tina echilibrul.
Ce e asta? Un catel. Dalmatian. Pai, dalmatienii nu au pete? Au cand mai cresc. A-haam. De unde il ai? Din ziar.
Pe cand am terminat lamuririle, obiectul si subiectul conversatie noastre. Disparuse. L-am gasit sub pat in cel mai intunecat colt. A-l scoate nu era chip se facuse placinta si nu se lasa nici tras de picioare nici tras de coada. Am hotarat sa il lasam acolo. Iese el cand se plcistiseste. De fapt era o ea. Si o chema Hannah. Asa o cheama si acum. Dar a ramas cu numele Honey.
Modul in care a intrat in viata mea. E simplu. Modul in care mi-a atins sufletul. Modul in care mi-a umplut viata. In care mi-a influentat deciziile. E deja istorie personala.

Au intrat, au iesit persoane din viata mea. Am pierdut oameni, am pierdut joburi, am pierdut tot ce aveam. Dar ea fost aici. A fost langa mine. Mi-a lins lacrimile..

M-a impins din pat cand era cald. Si ma facea sa imi aleg prietenii infunctie de reactia pe care o aveau fata de ea. (stiu ca e superficial dar asa a fost) fiindca simtea falsurile. De la o posta. Mai bine decat mine.

Doamne dumnezeule cat imi e de greu sa scriu. Abia, litera cu litera. Ce este ea in viata mea nu am sa pot sa o spun in cuvinte. Si oricat as incerca nu pot sa depasesc fraze seci de compunere de clasa a 4-a.
Doar cei care ne cunosc, care ma cunosc ar putea sa intuiasca cat de cat de reprezinta.
Restul chiar nu stiu sa pun in cuvinte.
m-am apucat sa scriu cu gandul ca poate voi reusi sa imi descarc aici gandurile. Nu pot. Dar insist.
Toamna trecuta dupa o operatie a racit. A trebuit sa ii fac o operatie la indemnul veterinarilor. Mi se parea baieti ok. Imi spuneau acum ar fi bine cat nu e foarte avansat, mai tarziu s-ar putea sa apara complicatii. A avut un adenom mamar. Fiindca nu avusese puiuti. Nu gasisem un dalmatian in zona. Si in plus nu gasisem nici locul in care sa am curajul sa o lasa sa faca pui. Mereu in chirie.. sau aiurea. Unde si unul singur era o problema. Ce m-as fi facut cu 8-9? Nu am avut curajul. Nu am avut locul si nu am avut persoana alaturi de care sa am curajul sa incerc asta.
Prin urmare pentru haosul din viata mea a trebuit sa plateasca. Tot ea. Si nu e corect. Dar m-a iertat. Asa cum nu a stiut nimeni nicodata sa ma ierte.

De la raceala de dupa... am trecut la antibiotice. Se zice ca dupa operatie are sistemul imunitar slabit. Laringita-imi spune veterinarul. E ok nu a ajuns la plamani. Da-i 10 zile antibiotice.
Marti merg din nou fiindca se agravase si am zis sa ii schimb tratamentul ca abia respira. Ii face raze si imi spune:
imi pare rau, are cancer la plamani. In faza asta nu se mai poate face nimik.
Ne pare rau, incercam un tratament experimental cu citostatice.

Ea , se uita la mine, gafaie si da din coada. Ma vede ca plang. Si ma spala pe fata. Ca de obicei trebuie sa ma ascund cand plnag ca nu ma lasa. Ii simt limba aspra pe fata. Si ma innec si imi dau seama printre randuri ce urmeaza.
Si tot ea ma consoleaza. Cum a facut-o de atatea ori.
Si imi spun ca o sa ma trezesc, ca e doar un cosmar. Ca nu poate sa se intample asa ceva.
Nu ei. Nu ar trebui sa se intample nimanui. Dar cu atat mai mult nu ei. Atata gentilete atata blandete. Ochii ei mari maro ma fixeaza. Vrea sa plece de acolo. Abia a venit caldura. De cand asteptam sa incepem iara plimbarile noastre in doi pe malul begai. Si ea asteapta si vrea afara la soare. Sa scape de masa aia de inox si de mirosul de dezinfectant.
Dar nu poate fugi. Se ineaca. Se tine dupa mine incet incet. Da din coada.
E saptamana mare. Se intampla miracole.
Nu se intampla. Nu stiu dumnezeul ala care imparte lumina si fericire peste sufletele crestinilor unde este? Ar trebui sa ii ridic imnuri de slava?
De trei zile dorm langa ea. Pe jos. Nu vrea sa vina in pat langa mine. Stiu de ce. Ii e frica sa nu verse in pat si sa o cert. Mi-am pus patura langa ea. Respira din ce in ce mai greu. Nu mananca, nu bea apa. Nu am voie sa plang. Ca ma vede. Si se ridica sa vina sa ma linga pe fata si dupa aia tuseste din cauza efortului.
Stau langa ea si o tin de labute. Trebuie sa o scarpin pe piept.
Si eu trebuie sa iau o decizie.
Doar ca nu pot. Nu pot.
Ea nu merita sa se chinuie. Pentru toata bucuria pe care mi-a adus-o in viata. Nu merita sa se chinuie. Pentru tandretea si finetea si bunatatea ei. Nu merita.
Mereu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa o scot afara in brae la batranete ca are artrita. Sau sa ii mestec mancarea ca i-au picat dintii.
Niciodata nu mi-am imaginat ca va trebui sa hotarasc intr-o anumita zi, la o anumita ora ca totul va fi gata.
Si stiu ca si caii se impusca. Stau cu ea in brate si ma gandesc ca poate se linisteste si se duce. Nu sunt destul de puternic ca sa ma sui intr-un taxi si sa o duc sa fac injectia care i-ar aduce pacea. Nu fiindca vreau sa o tin cu mine asa. Pur si simplu nu pot.
Ma invinovatesc ca este egoism. Dar m-am gandit bine. As prefera sa stiu ca traieste ea si ma duce u. Sau sa stiu ca traieste undeva chiar daca ar fi sa nu o sa o mai vad niciodata
Orice icnet imi rupe sufletul. Se uita la mine. Da din coada si vrea afara se tot uita la zgarda. Si eu nu pot.....
Ma credeam un om tare dar... nu pot.
Dumnezeule, acum stiu ca existi.
Atatea nenorociri nu se pot intampla doar dand vina pe soarta.
Existi. Doar ca eu nu mai cred in tine. (cu t mic).
Mi i-ai luat pe rand pe toti cei pe care i-am iubit.
i-ai chinuit pe toti cei pe care i-am iubit. Si esti mare si iertator si de doua ori pe an ne umpli cu iubirea si fericirea minunilor. Si daca pacatul e cu atat mai mare cu cat saptamana asta e sfanta. Asa sa fie. Sa fie pacatul meu. O sa platesc pentru el.
Nu vad sfintenia si milostenia si bucuria si pacea. Si miracole.

E ultima oara cand imi mai deschid sufletul catre cineva.
Chiar daca cineva reprezinta toti cei care imi citesc randurile.
Nu pot decat sa sper ca imi voi aduna curajul sa fac ce trebuie facut.
Si sa sper sa intr-o buna zi ma voi ierta ca nu am fost stapanul pe care il merita.
Ca nu am fost prietenul pe care il merita.
Se uita la mine. Da din coada si nu sunt in stare sa imi iau adio.

Si poate ca intr-o zi imi voi regasi vointa de a trai. Si bucuria.
Doar ca acea zi e departe si nu cred ca va ma fi vreodata.
Si Caii Se Impusca, Nu-i Asa?




2q2Bstr8

15 comentarii:

george spunea...

Imi pare sincer rau pentru cele intamplate. Poate sunt eu prea sensibil, dar randurile tale m-au impresionat pana la lacrimi. E trist. Foarte foarte trist. Nimeni si nimic nu-ti poate alina durerea. Am si eu un animalut, un ghemotoc de blana primit cadou si daca as pati asa ceva, as prefera sa moara de moarte buna. Nu stiu ... poate exista miracole. Poate acolo sus cineva te iubeste si poate se indura. Poate o plimbare i-ar face suferinta mai usor de suportat. Te doare cand te lovesti la un deget, dar mai cand pierzi pe cineva, fie el si un animal pe care l-ai ingrijit si care ti-a fost aproape. Nu exista cuvinte care sa iti aline durerea. Te inteleg. Daca situatia e asa grava, fa-i pe plac. Daca vrea plimbare, scoate-o la aer. Chiar daca in brate 5 minute in fata blocului. Mie sincer mi s-ar rupe sufletul sa ma gandesc la ideea injectiei. Daca e asa bolnava, atunci sa se termine cand suna ceasul. Poate se intampla un miracol, poate mai are zile. Si-atunci as trai cu gandul ca daca nu apelam la injectie mai traia. Nu vreau sa par ironic, patetic. Randurile tale repet m-au impresionat enorm... Ai grija de tine. Respira adanc, capul sus, viata merge inainte ... chiar daca ramanem singuri trebuie sa mergem. Iertare daca am fost incoerent sau m-am repetat. M-am pus in situatia ta si ... imi dau seama ce greu iti e. :(

Anonim spunea...

you are not alone. punct. vv

Liviu spunea...

Imi pare SINCER rau pentru Honey si pentru tine! Imi pare sincer rau ca nu mi-a aparut blestematul ala de status si ti-am mai infipt, fara sa vreau, un cutit in rana! :(( Asa e... nu e drept sa plece asa. Cu siguranta iti e cel mai bun prieten. Dar tind sa cred ca toate se intampla cu un rost. Nu il vei afla acum si nici maine. Dar va veni o zi...

Nu pot sa te imbarbatez in vreun fel, pentru ca nu exista acel fel in momentele astea. Dar astept sa-ti revii. Si daca te pot ajuta cu ceva, ORICE, chiar daca sunt la distanta, iti stau la dispozitie ORICAND!

Alexiuss spunea...

Imi pare rau Andy...

2q2Bstr8 spunea...

Sunt deja 5 zile de cand nu dorm. azi noape am reusit sa adorm vreo 2 ore. de fapt cred ca am picat. ca brusc nu am mai auzit-o.
Am luat decizia de a-i curma suferinta, doar ca nu pot. nu pot sa o fac eu. ar trebui sa o iau cu zgarda. se se bucure ca iesim afara si sa ma intorc cu ea intr-o punga, intr-o patura. nu pot.

Ma gandesc ca poate la un moment dat va ceda si atunci asta e. doar ca eu, personal nu as fi in stare sa merg cu ea. se bucura cand ma vede, vine langa mine sa o mangai, da din coada si imi cauta privirea. Se cere pe balcon sa nu faca mizerie in casa..

asta nu inseamna ca printr-o minune va fi bine. nu ma amagesc cu asta. chiar si medicamentele i-ar prelungi doar putin viata sau chinul.
ma gandesc ca daca ar fi un catel paralizat, fara dinti, obosit care nu se ridica de jos, ar fi intr-un fel altceva.
desi ar fi acelasi lucru.
ma rup in bucati, ma sfasie privirea ei, ma doare fiecare respiratie chinuita pe care o incearca. nu pot dormi cand o aud. si nu am ce sa fac. nu stiu ce sa fac...
daca s-ar termina odata ar fi bine pana la urma pentru amandoi...

Vrajitoru din rOZ spunea...

Nu prea se mai poate spune mare lucru atunci cind citesti astfel de lucruri...

Insa desi nu pot sa probez, sa demonstrez... ramin la opinia pe care mi-am format-o in timp, anume ca nimic nu este intimplator in aceasta viata si pe acest Pamint...
Pentru tine se va incheia o etapa, chiar si la modul acesta atit de tragic, o alta va incepe...
Numai tu esti acela care-ti vei putea da seama, la un moment dat, despre rostul acestor intimplari din prezent, despre conexiunile dintre ele si trecutul tau, viitorul tau...

Si pentru mine un simpatic si irezistibil dalmatian a jucat un rol important la un moment dat in viata mea... Acel dalmatian acum nu mai este... M-am intristat atunci cind am auzit vestea cea rea...
Daca mie mi-a parut rau... (desi contextul, desigur, nu era nici pe departe atit de complex ca in cazul tau...) pot cu atit mai mult sa inteleg prin ce treci tu acum...

Iti doresc din toata inima sa treci cu bine peste clipele acestea grele... Mai da cite un semn din cind in cind... sa ne spui cum te mai afli !!!...

Camelia Bucur spunea...

imi pare rau pentru tine. si eu am trecut prin aceeasi chestie acum o luna, si stiu cum e. daca ar putea sa ia altcineva decizia pentru tine, ar fi o chestie. oricum ar fi, iti spun ce mi s-a spus si mie: "gandeste-te in primul rand la ea, pentru ca te iubeste si nu merita sa se chinuie".
poate te ajuta cumva...

Persona non grata spunea...

Hey hey!

Din nou, inca un articol de exceptie. Ai grija cu nesomnul asta, ca o perioada indelungata in care nu dormi poate facilita drumul spre nebunie... :)

Te pup, tine-o tot asa!

Robert G. spunea...

Imi pare rau pentru momentele prin care treci.

Stiu ca ti-e greu sa o faci, dar nu o lasa sa se chinuie. Probabil ca are dureri destul de mari...

Sper sa iti fie ok.
R.

Liviu spunea...

Mai Andy, mai da un semn! Esti bine? :(

Anonim spunea...

hai mai andi, la telefon nu esti de gasit, pe mess nu intri, acasa nu raspuni la interfon, nimic :( te sun de o gramada de zile si nimic... ce e cu tine? cum esti? ma gandesc ca nu ai chef de nimeni si nimic... voiam doar sa stiu ce e cu tine :( nu e ok sa te izolezi asa, mai ales acum. parerea mea. evident, tu simti ce ai de facut, dar na...
vali

2q2Bstr8 spunea...

imi cer scuze, oficial.
nu am scuze.

Anonim spunea...

da..o sa ma urasca toata omenirea...i know...
wtf ...? prea multa sensibilitate...oameni buni...acest tip extrem de sigur pe el (aparent) trebuie incurajat...nu uns cu CH3COOH pe rani.
dracu...vreti sa impresionati prin cuvinte dulci...? hmmm...nu e momentul...sau zanutza si " bunatatea" din voi iese la iveala?............

da...cu multa stima si atat,
Alex Rogobete

Piperusha spunea...

Nu am avut taria sa citesc tot articolul - am si eu un caine, si numai gandul ca, odata si-odata il voi pierde imi opreste inima.

Imi pare rau pentru pierderea suferita.

drcraciun spunea...

Eu sa stii ca nu am avut caine niciodata, dar nici eu NU AM PUTUT sa citesc articolul asta, simteam ca innebunesc de tristete si durere, a fost insuportabil pentru mine sa il citesc. Desi este extraordinar de frumos atat ddpdv stilistic cat si ca ritm, cat si re. ideii exprimate din el, insa afectul generat de el este atat de dureros.

Mai e ceva, dar sa nu te "freak out". Eu am aceasta senzatie uneori si fata de anumiti pacienti de-ai mei cand le simt durerea atat de rau, imi vine efectiv sa ii strang la piept, ca si cum as lua in brate un copil necajit si speriat rau (in real life nu o fac desigur dar tot o simt din cand in cand si noi am invatat la scoala sa fim atenti cand avem asa cate un sentiment puternic fata de un pacient fie pozitiv fie negativ, ca ceva se intampla afectiv cu pacientul respectiv si trebuie sa deslusim mai bine ce se intampla.)

Nu esti pacient de-al meu deci nu-mi permit sa te intreb nimic, poate ce erai doar in doliu acut atunci cand ai scris, si e normal. dar sa stii ca eu de la primele randuri, ca pe urma nu am mai putut sa citesc, am avut senzatia aia ca as vrea cumva sa te strang la piept si sa te mangai pe par exact ca pe un copil speriat si ratacit pe care-l linistesti ca uite nu-i nimic , o sa vina si mama acum, o s-o gasim pe mama repede, nu mai plange ,uite hai sa-ti spun o poveste...dar si inima ta plange in acelasi timp cu copilul, chiar daca faci pe curajosul fata de el ca sa-i dai si lui curaj si speranta. si te simti in inima ta la fel de neputincios si de speriat ca acel copil, dar nu ai voie sa i-o arati, nu ai voie sa-i arati ca si tie ti-e frica ca si tu esti trist alaturi de el si pentru el, ca nu ai voie si nu e bine pentru el, tu trebuie sa fii puternic pentru el desi te omoara sa o faci.