marți, aprilie 20, 2010

49. HONEY

pentru ca uneori,
doar uneori,
unele pierderi sunt
mai presus de doliu,
mai mult decat cuvinte,

prefer sa mi-o aduc aminte...
asa.

2q2Bstr8

sâmbătă, aprilie 03, 2010

48. SI CAII SE IMPUSCA, NU-I ASA?

Si Caii Se Impusca, Nu-i Asa?
(They shoot horses, don’t they?)


Mic copil fiind, imi aduc aminte acum franturi.
Iti spui la un moment dat cand esti copil ca sunt lucruri pe care nu o sa le uiti niciodata.
Si cateodata stai si incerci sa aduci aminte, cu greu, un anumit moment.
Defapt, te trezesti la un moment dat ca iti rasar in minte imagini puternic vizuale. Senzatii tactile, caldura si anumita stare de comfort.
Amintirile astea sunt cele mai dese. Nu le cauti. Vin cateodata.

Astfel imi aduc eu aminte din cand in cand serile in care asteptam filmul de sambata seara de la tv. Ma tranteam pe canapea in sufragerie la TV si asteptam filmul. Televizor mare, alb negru, luat ‘pe sub mana’. Ca era mare si era rusesc. Diamant 525 cred ca ii zicea. Dar, mergea clar si luminos comparativ cu obisnuitele Dacia la care ba iti fugea imaginea, ba tremura in partea de jos ba trebuia sa invarti de butonul acord fin un sfert de ora in timp ce cineva chinuia antena pe balcon ca sa prinzi imaginea perfecta.
Si cand toate astea erau ok... ma puneam alaturi de maica-mea pe canapea sa ne uitam la tv.
Erau multe filme, clasice, filme de Oscar care azi nu ar umple o sala de cinema. Nu aveau mega eroi nici tipi muschiulosi, nici nuditate si violenta si efecte speciale. Erau filme care insemnau ceva. Erau filme care spuneau ceva. Si de multe ori mama insista sa le vad tocmai pentru asta. Erau filme care o marcasera. Erau filme care formau caracter. Erau filme care iti dadeau de gandit despre lucruri mai adanci si mai importante decat lucrurile de zi cu zi.
Asa era si filmul asta: Si Caii Se Impusca, nu-i asa?
In timpul crizei americane din anii 30. foamete, suflete pierdute, oameni pierduti. Incepuse o frenezie a maratoenlor de dans. In care cupluri si cupluri se intreceau pentru premii uriase. Se chinuiau dansand 10-20 de zile in spectacole dure. Fara somn, cu cateva minute pauza. Era un spectacol grotesc in care oameni care aproape mureau de foame se imbracau elegant si amuzau spectatorii incercand sa obtina ceva din amintirea vremurilor bune in care dansul chiar era facut de placere.
Nu am sa intru in detalii. Nu multe. Dar chinul unora pentru amuzamentul altora.. zic ca e un film care merita vazut. Chiar daca nu e cu happy end. La final cei doi care castiga se aleg cu premiul cel mare. Din care.. se scade chiria salii, cheltuielile cu orchestra, mesele consumate, se ia o parte ca spre final sala are era aproape goala, spectatorii se plictisisera sa vada cativa oameni tarandu-si picioarele pe ringul ala in semi intuneric.
Si raman cu nimic.
Finalul..Si caii se impusca, nu-i asa? Nu am sa-l spun, dar analogia caii .... cand isi rup un picior si nu mai devin interesanti entru curse, pentru specatcol, pentru pariuri, pentru amuzamentul publicului. Se impusca. Spre binele lor.


Acum vreo sase ani, in apropierea zilei mele de nastere, m-am trezit cu Cosmin la usa. Si-a deschis geaca si inauntru era o mogaldeata alba cu urechi negre. Nu mi-a fost clar ce e decat cand a pus-o pe jos pe gresia de pe hol. Un catel micutz pricajit, alb cu urechi negre care luase o pozitie de siguranta ca sa nu alunece pe gresie. Toate cele 4 picioare cracanate si tzepene fara sa faca un pas inainte sau inapoi. Cu coada tzeapana sa isi tina echilibrul.
Ce e asta? Un catel. Dalmatian. Pai, dalmatienii nu au pete? Au cand mai cresc. A-haam. De unde il ai? Din ziar.
Pe cand am terminat lamuririle, obiectul si subiectul conversatie noastre. Disparuse. L-am gasit sub pat in cel mai intunecat colt. A-l scoate nu era chip se facuse placinta si nu se lasa nici tras de picioare nici tras de coada. Am hotarat sa il lasam acolo. Iese el cand se plcistiseste. De fapt era o ea. Si o chema Hannah. Asa o cheama si acum. Dar a ramas cu numele Honey.
Modul in care a intrat in viata mea. E simplu. Modul in care mi-a atins sufletul. Modul in care mi-a umplut viata. In care mi-a influentat deciziile. E deja istorie personala.

Au intrat, au iesit persoane din viata mea. Am pierdut oameni, am pierdut joburi, am pierdut tot ce aveam. Dar ea fost aici. A fost langa mine. Mi-a lins lacrimile..

M-a impins din pat cand era cald. Si ma facea sa imi aleg prietenii infunctie de reactia pe care o aveau fata de ea. (stiu ca e superficial dar asa a fost) fiindca simtea falsurile. De la o posta. Mai bine decat mine.

Doamne dumnezeule cat imi e de greu sa scriu. Abia, litera cu litera. Ce este ea in viata mea nu am sa pot sa o spun in cuvinte. Si oricat as incerca nu pot sa depasesc fraze seci de compunere de clasa a 4-a.
Doar cei care ne cunosc, care ma cunosc ar putea sa intuiasca cat de cat de reprezinta.
Restul chiar nu stiu sa pun in cuvinte.
m-am apucat sa scriu cu gandul ca poate voi reusi sa imi descarc aici gandurile. Nu pot. Dar insist.
Toamna trecuta dupa o operatie a racit. A trebuit sa ii fac o operatie la indemnul veterinarilor. Mi se parea baieti ok. Imi spuneau acum ar fi bine cat nu e foarte avansat, mai tarziu s-ar putea sa apara complicatii. A avut un adenom mamar. Fiindca nu avusese puiuti. Nu gasisem un dalmatian in zona. Si in plus nu gasisem nici locul in care sa am curajul sa o lasa sa faca pui. Mereu in chirie.. sau aiurea. Unde si unul singur era o problema. Ce m-as fi facut cu 8-9? Nu am avut curajul. Nu am avut locul si nu am avut persoana alaturi de care sa am curajul sa incerc asta.
Prin urmare pentru haosul din viata mea a trebuit sa plateasca. Tot ea. Si nu e corect. Dar m-a iertat. Asa cum nu a stiut nimeni nicodata sa ma ierte.

De la raceala de dupa... am trecut la antibiotice. Se zice ca dupa operatie are sistemul imunitar slabit. Laringita-imi spune veterinarul. E ok nu a ajuns la plamani. Da-i 10 zile antibiotice.
Marti merg din nou fiindca se agravase si am zis sa ii schimb tratamentul ca abia respira. Ii face raze si imi spune:
imi pare rau, are cancer la plamani. In faza asta nu se mai poate face nimik.
Ne pare rau, incercam un tratament experimental cu citostatice.

Ea , se uita la mine, gafaie si da din coada. Ma vede ca plang. Si ma spala pe fata. Ca de obicei trebuie sa ma ascund cand plnag ca nu ma lasa. Ii simt limba aspra pe fata. Si ma innec si imi dau seama printre randuri ce urmeaza.
Si tot ea ma consoleaza. Cum a facut-o de atatea ori.
Si imi spun ca o sa ma trezesc, ca e doar un cosmar. Ca nu poate sa se intample asa ceva.
Nu ei. Nu ar trebui sa se intample nimanui. Dar cu atat mai mult nu ei. Atata gentilete atata blandete. Ochii ei mari maro ma fixeaza. Vrea sa plece de acolo. Abia a venit caldura. De cand asteptam sa incepem iara plimbarile noastre in doi pe malul begai. Si ea asteapta si vrea afara la soare. Sa scape de masa aia de inox si de mirosul de dezinfectant.
Dar nu poate fugi. Se ineaca. Se tine dupa mine incet incet. Da din coada.
E saptamana mare. Se intampla miracole.
Nu se intampla. Nu stiu dumnezeul ala care imparte lumina si fericire peste sufletele crestinilor unde este? Ar trebui sa ii ridic imnuri de slava?
De trei zile dorm langa ea. Pe jos. Nu vrea sa vina in pat langa mine. Stiu de ce. Ii e frica sa nu verse in pat si sa o cert. Mi-am pus patura langa ea. Respira din ce in ce mai greu. Nu mananca, nu bea apa. Nu am voie sa plang. Ca ma vede. Si se ridica sa vina sa ma linga pe fata si dupa aia tuseste din cauza efortului.
Stau langa ea si o tin de labute. Trebuie sa o scarpin pe piept.
Si eu trebuie sa iau o decizie.
Doar ca nu pot. Nu pot.
Ea nu merita sa se chinuie. Pentru toata bucuria pe care mi-a adus-o in viata. Nu merita sa se chinuie. Pentru tandretea si finetea si bunatatea ei. Nu merita.
Mereu mi-am imaginat ca o sa trebuiasca sa o scot afara in brae la batranete ca are artrita. Sau sa ii mestec mancarea ca i-au picat dintii.
Niciodata nu mi-am imaginat ca va trebui sa hotarasc intr-o anumita zi, la o anumita ora ca totul va fi gata.
Si stiu ca si caii se impusca. Stau cu ea in brate si ma gandesc ca poate se linisteste si se duce. Nu sunt destul de puternic ca sa ma sui intr-un taxi si sa o duc sa fac injectia care i-ar aduce pacea. Nu fiindca vreau sa o tin cu mine asa. Pur si simplu nu pot.
Ma invinovatesc ca este egoism. Dar m-am gandit bine. As prefera sa stiu ca traieste ea si ma duce u. Sau sa stiu ca traieste undeva chiar daca ar fi sa nu o sa o mai vad niciodata
Orice icnet imi rupe sufletul. Se uita la mine. Da din coada si vrea afara se tot uita la zgarda. Si eu nu pot.....
Ma credeam un om tare dar... nu pot.
Dumnezeule, acum stiu ca existi.
Atatea nenorociri nu se pot intampla doar dand vina pe soarta.
Existi. Doar ca eu nu mai cred in tine. (cu t mic).
Mi i-ai luat pe rand pe toti cei pe care i-am iubit.
i-ai chinuit pe toti cei pe care i-am iubit. Si esti mare si iertator si de doua ori pe an ne umpli cu iubirea si fericirea minunilor. Si daca pacatul e cu atat mai mare cu cat saptamana asta e sfanta. Asa sa fie. Sa fie pacatul meu. O sa platesc pentru el.
Nu vad sfintenia si milostenia si bucuria si pacea. Si miracole.

E ultima oara cand imi mai deschid sufletul catre cineva.
Chiar daca cineva reprezinta toti cei care imi citesc randurile.
Nu pot decat sa sper ca imi voi aduna curajul sa fac ce trebuie facut.
Si sa sper sa intr-o buna zi ma voi ierta ca nu am fost stapanul pe care il merita.
Ca nu am fost prietenul pe care il merita.
Se uita la mine. Da din coada si nu sunt in stare sa imi iau adio.

Si poate ca intr-o zi imi voi regasi vointa de a trai. Si bucuria.
Doar ca acea zi e departe si nu cred ca va ma fi vreodata.
Si Caii Se Impusca, Nu-i Asa?




2q2Bstr8