Asa ca iata un cuvant inainte. Habar nu am ce va iesi, sau daca va iesi ceva. Cert e ca am inceput sa o fac gandindu-ma undeva in urma pe vremea cand eram un pustiulica pletos, prea slabut, prea inalt, timid, complexat, intr-un oras mineresc de munte in care pentru a fi ‘la locul tau’ trebuia sa fiu aparent mai dur decat eram eu de la natura.
Pe vremea respectiva.. eram la liceu, prin clasa a noua. (povesti din copilarie... )
Abia fusese revolutia in iarna. Si fiindca ne obligau sa ne abonam pe rand la Scanteia Tineretului, m-am trezit prin ianuarie ca primeam Tineretul Liber. Si la un moment dat vad un mic articol de 5/5 cm in care se povesteste despre un mars al homosexualilor in Statele Unite. Au inceput sa imi tremure mainile: Un mars... adica sunt mai multi... adica nu sunt singur... adica mai sunt baieti carora le plac baietii. Wow!
Ma gandesc la cativa care ar rade astazi daca ar citi ce am scris. Dar asta a fost adevarul. Mi-am dat seama brusc ca sunt homosexual. Adica faptul ca trageam cu ochiul la colegii de clasa in vestiar la sport sau mi-i imaginam mereu in tot soiul de posturi sexuale, acest fapt are un nume, acest sentiment e ceva pe care nu l-am ‘inventat’ eu. E o revelatie, aveam un nume pentru ceea ce nici nu ma gandeam ca e altceva decat o apucatura care va trece.
Si de atunci mereu am avut un secret. Mereu am incercat sa aflu mai multe. Mereu am incercat sa citesc oamenii din jurul meu. La un moment dat aveam o fantezie : sa pot vedea in jurul meu cine este homosexual si cine nu.
Si darul asta a venit mai tarziu... mult mai tarziu. Acum pot citi cine este si cine nu J si mi-as dori ca din cand in cand sa am o supriza dar asta e alta poveste.
Vorbesc de anii 90 aici. Inceputul lor.
Pe scurt: fara internet, existau inca dischetele de 5 inch J, computerele erau ordinatoare cu cartela pe care le vazusem la o fabrica. Fara internet, fara mirc, fara mess fara asl pls.
Pe vremea aia faceam bani de buzunar predand engleza unor copii de intreprinzatori (inca nu erau patroni J se ferea lumea de cuvantul asta). La un moment dat au fost trimisi in Londra in excursie. Cand s-au intors luasera din avion un exemplar ar revistei engleze Seventeen. Un articol de doua pagini : Me and my two dads. Povestea unui pusti din Liverpool care fusese dat afara din casa de parinti cand au aflat ca e gay. Prin intermediul unei asociatii a fost preluat in ingrijire de doi tipi (gay) care locuiau impreuna de 15 ani si care i-au asigurat cele necesare ca sa isi termine scoala si sa isi puna viata pe picioare. Intr-o doara am scris la adresa asociatiei respective si le-am spus: sunt gay, un oras mic, nu cunosc alti gay, stiu ca in Anglia lucrurile stau altfel, dar, poate daca m-ar pune in legatura cu un baiat care a trecut prin situatia descrisa in articol, poate m-ar putea intelege asculta si ajuta sa imi fac putina ordine in ganduri.
Supriza cea mare a fost ca dupa o luna am primit o scrisoare de la un baiat de varsta mea: Tony (ulterior devenit DeVine J ). Mia spus pe scurt : totul va fi bine. Toata lumea trece prin asta. Ai rabdare si ai putere.
Sunt 18 ani de atunci. 18 ani de scrisori lungi scrise in noapte. Mi-a trimis reviste, mi-a trimis articole din revsite si pur si simplu a fost acolo. Sunt 18 ani. Ufff mult.
Scrisori care s-au transformat in e-mailuri, in cele din urma au devenit carti postale.. apoi SMS uri si apoi ficera cred ca a luat un drum in viata in care nu mai aveam nevoie unul de calalalt. Ce e ciudat e ca inca simt o legatura ciudata indepartata cu el . Si inca mai am o valiza de scrisori.. Doamne ce copil eram..
Dar ca sa inchei acest prim post inainte de deveni mult prea plictisitor.. scrisul mi-a asigurat disciplina in gandire, liniste in suflet si ordine in idei.
Drept pentru care nu ar avea cum sa strice. Poate sunt dator sa scriu. Poate imi sunt mie dator sa scriu. Poate simt nevoia de a-mi pune sufletul pe tava.
Poate nu voi fi mereu vesel. Poate nu voi fi mereu sincer si poate nu voi avea mereu curajul sa spun ce simt. Sper sa o pot face
Imi datorez mie. Datorez altora... Poate e exhibitionism, poate e nevoia de a cauta aprecierea altora, poate e nevoia unui schimb de idei, poate e nevoia de a-i cauta pe cei ca mine; transform ganduri in randuri, in siruri de 1010101..
Spatiul asta virtual care e si nu e aici e pe vreun server (mereu ma intrebasem ce server unde cand cum), Nu se supara pe mine, ma asculta pana termin bateria. Nu ma cearta, nu ma judeca si nu ma minte. ...
Nici nu ma iubeste J dar nu are ce face trebuie sa ma suporte. Relatia perfecta.. sau, nu?
Asta cred ca o sa o pun pe blog cand o sa ma lamuresc si eu.
