29. 7 ANI DE ACASA (timisoara)

7 ANI DE ACASA



Cat de des aud asta . cat de des o spun . Cat de mult mi-as dori sa fie o norma sociala universal valabila.

Nu stiu prin ce acceptiune a societatii se crede ca in cei sapte ani de dinainte de a incepe scoala se formeaza de fapt trasaturile de baza ale caracterului unei persoane.
Ca si cum ce urmeaza nu te mai schimba
Sau nu te schimba fundamental.
Inveti sa spui saru-mana si multumesc si alte politeturi care ar putea fi un dezavantaj printre bizonii de turma si cocalarii de economat. (care se cred cocalari de mall)

Si cand de fapt, daca e sa te gandesti, cele ce urmeaza pot schimba mult mai mult un om. Experienetele, pe care le traiesti cand iesi in lumea reala, creaza pe acel fundament ( care poate si sa nu existe ) te schimba de fapt. Contactul cu oamenii din jur care nu te trateaza cu intelegerea familiei sau cu blandetea acesteia.
Si te fac din punctul meu de vedere mult mai mult sa fii cel care esti.

Dar 7 ani ca norma sociala se presupune ca 7 ani sunt indeajuns sa te construiasca.

Lupeni-Uricani-Petrosani-Cluj-Hunedoara-Deva-Bucuresti-Timisoara-Sannicolau-Timisoara. Cu plecare din statia Lupeni Centru prin 2001 la orele 22 si sosire la Timisoara 8-9 ani mai tarziu in Timisoara Nord. Personal in regim de accelerat. Merge incet, da’ nu opreste in toate statiile. Plecare pe neasteptate de la linia 3 undeva seara. Bilet la clasa a doua cu scurte vizite in zona VIP. Sosire, in functie de macazuri, cel mai sigur in Timisoara. Cu scurte devieri pe traseu. Flash backuri neasteptate.

Acum 7 ani am ajuns in Timisoara. Desi un oras popular si relativ apropiat de casa, nu calcasem niciodata in Timisoara mai mult de 2 zile. M-a amuzat ideea, fiindca am crescut avand in camera pe perete un tablou care infatzisha Catedrala. Auzisem multe despre orash. Discutiile aferente varstei: orash mare, cool, park place si disco land si strandul termal si festivalul berii si cel mai occidental orash al tarii, catedrala, opera, un orash cosmopolit care ofera oportunitati.

Stiam doar ca daca o iau la stanga cum ies din gara ajung in centru la catedrala. Si cam atat. Trebuia sa ma prezint pentru un interviu la Continental la hotel. M-am ratacit ajungand acolo. Am ajuns primul, imi luasem marja de eroare tocmai pentru situatii neprevazute. Am umblat pe jos. Inca linia 43 si 33 si tramvaiul 8 imi erau notiuni stranii.

Si aici e o chestie specifica: troleybuzul (cu mici variatii avand aceiasi cuvant in toate limbile europene) aici se numeste firobuz (eu copil de miner fiind, ma ducea cuvantul asta mai mult cu gandul la funicular :)) )

In plus invariabil intreband oameni mai in varsta de o adresa sau alta, mi se raspundea: pe linia lui 4 sau pe linia lui 7 sau unde se desparte 7 de 9……
Multumeam si mergeam mai departe. Adica daca as stii atat de bine liniile de tramvai cu siguranta nu as fi intrebat adresa.

M-am ratacit spre Continental,dar am ajuns primul. O comisie de vreo 5 persoane la interviu. Am intrat in sala pus la 4 ace si cu emotii, ma gandeam la toate implicatiile pe care un job aici le-ar aduce. Si ma impiedic de tocul usii si ma intind intr-o alunecare gratzioasa pe burta. Cam cat de gratzios ar putea fi cineva de 1 metru 90 in cadere libera. Vreo doi metri de alunecare en relanti. Cred ca in 0,005 secunde am fost in picioare indreptandu-mi nodul de cravata afisand cel mai calm zambet din dotare.
Imi imaginam … go to a happy place go to a happy place … numara pana la 10.. asa-i ca nu au observat? I need a time machine!!!!! With a 2 minutes loop- back function!!!!

M-au angajat. Mi-au spus, dupa un an, ca ma angajasera ca zambeam. Nu doar de aceea, dar a contat. Se spune ca un prim pas e inceputul pentru orice voiaj. E drept ca toata experienta mea timisoreana ulterioara a fost la fel: o cazatura spectaculoasa urmata de ridicare in 0,005 secunde cu zambetul pe fata indreptandu-mi nodul la cravata.

Si azi sunt 7 ani de atunci.

Daca e sa fiu sincer mereu m-am simtit in vizita aici. Pana de curand cand am fost pus in fata deciziei de a alege. Atunci am inceput sa imi pun intrebari.
In engleza e mult mai evidenta diferenta dintre concepte: home si house. Not any house it’s a home. In romana ar trebui sa fie ceva de genul casa si acasa.

Cred ca Timisoara a devenit acasa. Cred ca am reusit sa depasesc momentul de vizita sau venetic sau cum s-o mai numi.
Ptr un orash de tranzit si plin de oameni din toata tzara, sau Europa ideea aceea: cei care au venit au stricat orasul, sau cei care nu sunt timisoreni sunt motivul tuturor relelor. Ideea asta e destul de prezenta in constiinta celor care au mai mult de 20 de ani de cand i-a adus ceaushescu cu arcanu de pe 'saCe' sa populeze fabricile aflate in plin avant.

Mai este si o categorie care uita ca pana la urma Timisoara sau Temeschwar sau Tymes sau Zambara sau cum I s-ar mai putea zice, e un orash de emigranti. Si cine ii cunoaste un pic istoria (ex-ul mi-a tinut un curs intensiv pe aceasta tema) stie asta. Si ar trebui sa aprecieze ca ce are pana la urma mai bun este dat de cei care au venit care l-au ocupat si colonizat. Altfel ramanea poate doar un orash de pescari in mlastinile banatului.

Asa ca odata scapat de complexul acesta, nu pot decat sa incerc sa imi insusesc din lucrurile bune care s-au mentinut in timp din mentalitatea mostenita de la imperii mai civilizate care l-au administrat.

Si nu poate decat sa ma amuze mentalitatea Mayflower. Bostoniarzii care au ajuns cu primul vas plin de aristocrati in SUA. Era o vorba ca daca toti care spun ca au descendenta directa in cei veniti cu Mayflower ar avea dreptate, Mayflower ar fi trebuit sa fie numele unei flotile de titanice (sau titanicuri).

Cam asa e situatia si aici.

Si una peste alta ce transforma o casa in acasa.
Greu de analizat, dar zilele astea mi-am dat seama de o treaba mergand prin orash.
Sentimentul asta nu este dat de strandul termal (am fost o singura data si nu mi-a placut), catedrala (nu am fost niciodata in interior nici de curiozitate), park place (nu am calcat niciodata acolo), sau discoland (cred ca e alt club acolo acum)

Una peste alta Timisoara e un orash occidental comparat cu balcanii. Dar e mult in urma fata de restul Europei totusi. Imi aduc aminte ca exul meu a facut mijto de mine cand am urcat in troleu, pardon firobuz in Timisoara cand am venit din Viena. Acolo am fost ofensat ca o usa de la metrou nu se deschisese complet. Aici la firobuz ramanea doua palme deschisa iarna. :) a ras de mine juma de ora pe tema asta. Sau faptul ca se putea la automatul de la metro cumpara bilet si pentru caine... Sau ca pe scarile rulante cei care stau pur si simplu pe trepte stau pe dreapta pentru a permite celor care se grabesc si urca respectiv coboara sa poata pasi. S-au mai schimbat si astea e drept. Dar mai e de lucru.

Deci ce ma face sa simt ca Timisoara este acasa?

Stau pe malul begheului cu picioarele atarnadu-mi pe dig cu nasu in laptop si scriu. Cainele e liber in spatele meu in parc.
Am inceput sa vorbesc cu ‘frigi’ si ‘cioco’ si ‘praji’ si ‘comp’ si zic la CD tze-de nu si-di.
Nu trec pe roshu la semafor chiar daca nu vine masina. Umblu cu hartiile in buzunar o juma de zi daca nu gasesc un cosh de gunoi.
Mi-e scarba de cocalarii parca imprumutati din alte zone. Nu dau nume ca n-are rost. X5 cu partile metalice aurite. Mi-e scarba de italienii care vin cu pensia in buzunar ca in romania p**da e inca ieftina.
Si in orice zona o orashului sunt, am o amintire legata de acel loc: aici mi-am pierdut buletinul si l-am gasit pus pe marginea unei vitrine dupa doua ore,
aici mi-a tras X tzeapa am stat in ploaie o ora,
aici era o cofetarie, acum e banca, aici am avut accident cu masina, acolo l-am cunoscut pe Y. aici am lucrat, a disparut firma deja.
Aici am sarit gardul sprijinandu-ma cu piciorul de pancarda ‘accesul pietonal interzis’ si dincolo am dat nas in nas cu primarul.
Aici am stat pe bordura si am plans o ora noaptea cand am pierdut pe cineva.
Aici am luat amenda ca am facut poze in fantana arteziana noaptea. (nu am specificat ca sunt cetatean model, dar ma straduiesc).
Si pot ajunge in centru doar prin parcuri fara sa vad sau sa aud o masina.
Si sunt mandru ca desi punctul de plecare mi-ar fi pus teoretic oprelisti, am reusit sa ma descurc deocamdata intr-un orash care ofera oportunitati si cere mult mai mult decat ofera la un punct.
Si ma enerveaza chestiile de fatzada. Continentalul cea mai inalta cladire e iluminata noaptea ambiental doar pe fatada. Ce se vede din strada. Din restul orashului e doar o umbra intunecata.
Si ma enerveaza ca e singurul orash din tara in care fatadele cladirilor superbe se prabusesc.

Pana la urma imi platesc taxele de 7 ani aici. Sigur e vreo bordura vopsita si din banii mei.

Maruntzishuri ce am scris mai sus. Prostii. Dar un intreg care e greu de pus in balanta cu altele. Pana la urma e orashul in care am trait cel mai mult cu exceptia orashului natal.
Nu sunt fan-ul numarul 1 din multe motive. Si nu cred ca voi deveni un fanatic. Inca il privesc obiectiv si comparativ cu alte orashe dragi mie, ma ma gandesc ca e un orash superb. Cateodata e pacat ca e locuit. Oameni prea reci, prea mercantili, prea falsi. Fara a generaliza. Dar asta e alta poveste.

Dupa alti 7 ani de acasa.
Cred ca ma consider un pic Timisorean.Cu bune si cu rele.


Si sunt indragostit de privelistea pe care o am de la fereastra.



25.09.09 Am mai adaugat cateva facute cu un aparat mai de doamne ajuta:




ps. toate fotografiile sunt originale

Acelasi,
2q2Bstr8

28. BANTUIE FURTUNI IN RADA PORTULUI MEU

BANTUIE FURTUNI IN RADA PORTULUI MEU


Sunt momente in viata cand apreciez telefonia mobila si celularele pentru doua functii: silent mode si apeluri pierdute. Niciodata nu am inteles pe cei care cred ca daca un telefon e mobil asta inseamna ca trebuie lipit de mana si trebuie neaparat raspuns la el. Ca un fel de obligatie intrinseca. Adika e bun sa fiu gasit cand vreau sa fiu gasit. O sa radeti dar cunosc oameni dispusi sa renunte la un moment de sex, la siguranta volanului sau la orice altceva doar din isteria de a raspunde la un mobil care suna. Si care se sufoca daca telefonul este la o distanta mai mare decat: humerus+radius si ulna+metafalange+falange. (plus ceva zgarciuri pe post de articulatii intre ele)
Asa ca, acum sunt pe silent si cum observa un prieten: auzi .. tu chiar nu auzi telefonul sau nici macar nu te obosesti sa vezi de ce se aprinde ecranul. Si am recunoscut: nici macar nu ma duc sa vad de ce beculeshte ecranul.
Sunt pe silent mode. Mi se intampla rar asta in ultima vreme. Asa ca am facut un dush fierbinte si lung in ciuda apometrului si stau infofolit intr-un prosop mirosind a cocolino, in pat……..

Fara dubii e clar: unii oameni nu sunt facuti sa aiba liniste in viata.

La concluzia asta am ajuns de ceva vreme. Si concluzia asta este poate mult mai greu de acceptat decat alte concluzii pe care a trebuit sa mi le accept la un moment dat.

Revin la ideea: unii sunt facuti sa le iasa totul repede si usor, altii sunt facuti sa lupte pentru fiecare victorie. Altii nu sunt facuti sa lupte dar trebuie mereu sa o faca.

Sa nu imi spuna cineva ca nu cunoaste pe cineva care a fost mereu baiatul mamei sau favoritul profei de franceza sau a terminat o facultate particulara departe de casa cu bani de acasa sau a prins un job bun in firma unchiului si conduce o masina mai scumpa decat apartamentul in care stau (vorba lui Puya – muncuiashi lui ochii aia albastri :)) ), isi deschide o firma de ‘know how’ si ofera consultanta in management pe bani grei desi nu stie ca excel ul are functia autosum (pe shortcut), si-a terminat de renovat apartamentul din centru cumparat cu bani de la bunicu fost director de intreprindere ceaushista…sau au vandut ai lui casa de la tzara…

Am folosit cuvantul ‘sau’ ar fi trebui sa spun ‘si’ . ca nu stiu cum toate cele de mai sus se gasesc in cate unul. Si acel ‘unul’ habar n-are de franceza sau alta limba straina, si-a luat carnetul cu pile si fara emotii, copia tema la mate de la tine cu tupeu si nonsalantza si a iesit sef de promotie pe liceu ca i-au turnat ai lui meditatii un an cu profu de mate care urma sa fie seful comisiei la bac. Plus mamica era shefa comitetului de parinti care se ocupa cu strangerea banilor de protocol pentru comitete si comitzii.

Am exagerat voit pe alocuri in cele de mai sus, pentru a sublinia o idee.

Deci, am ajuns la concluzia ca sunt unii oameni facuti sa le iasa totul: usor fara probleme fara emotii pe care atunci cand ii auzi ca se vaita de problemele pe care le au mi se pare ca, pe scurt, aud ceva de genul : tuh fata mi s-a rupt o unghie… tuh fata ce ma fac?
Adika aud rar asta doamne ajuta, o aud pe la Mondenii daca stau sa ma gandesc bine dar asa e.

Iar altii trebuie sa lupte dublu si greu poate si pentru chestii marunte.

Si apoi fara tendinte de victimizare am ajuns la concluzia: clar nu fac parte din prima categorie. Alerg mai repede decat poate ingerul meu pazitor sa zboare. Sunt facut sa lupt. Cateodata ma indoiesc de puterea mea de a o face. puterea ori ca intensitate ori in timp..

E clar ca trebuie sa ma impac cu ideea asta. Nu imi voi gasi linistea. Nu pot decat sa sper ca din cand in cand voi avea parte de o agitatie controlata sau macar cu care sa ma obisnuiesc.

Divortul alor mei, crescut de o matusa, s-a imbolnavit, a murit, bacul, am dat la facultate, am picat la facultate, m-am angajat un an la o scoala sa nu stau acasa, vroiau sa ma ia in armata, am dat la postliceala, m-am acceptat ca gayperson, am jurat ca nu mai dau la facultate, am dat totusi la facultate, era sa nu ajung in licenta, era sa nu imi gat proiectul, am luat licenta si am ajuns acasa dupa ziua in care am prezentat priectul de diploma…..
Ufff ce senzatie. Am ajuns acasa pe la ora 2 jumate, m-am pus sa mananc si m-am dus in camera mea tapetata cu postere… m-am trantit in patul meu vechi si confortabil si ma uitam in tavan : pentru prima oara in viata mea nu aveam nimic de facut. Facusem tot ceea ce imi era in planul pe termen lung facut undeva pe la 12 ani.. nu aveam nimic de facut maine sau luni sau saptamana viitoare. Tata imi spune ia-ti o perioada de cateva luni de pauza. Iti bagi eventual somajul si vedem noi incotro o apuci.
Relaxare totala. Nu imi venea sa cred. Fara presiuni fara asteptari fara ‘to do’ list.

Imi bate cineva in usa. O fi tata si-a uitat cheia.
Sa traiti! sunt sergent Sergentescu, h. andy? Zic. Da. Acesta este ordinul de incorporare. Sunteti obligat ca marti sa va prezentati la comisionariatul Petrosani pentru incorporare. Va rog semnati. Multumesc.

Heeeere we go again!!!!
Nu am sa uit niciodata cele 40 de minute de liniste. Sunt cativa ani buni de atunci si inca tanjesc la alte 40 de minute, hai sa fie 30. dar sa fie ca alea.


Cand scriu, cei din jurul meu ar trebui sa fie poate linistiti. Si atunci cand vorbesc. Cand vorbesc mult.

Cand nu scriu sau cand tac atunci e de fapt mult mai imprevizibil si important.
Desi ma consider o persoana extrovertita de multe ori cele care imi trec prin minte sau prin cap raman secrete.

Cum ziceam la un moment dat ce scriu aici e despre trecut si despre viitor (incepe sa sune a Netty Sandu) atunci cand e liniste inseamna ca prezentul e prea prezent.

Si nu scriu despre lucruri care se intampla in prezent decat foarte rar.
Din diverse motive:
Supersititie: daca spun cuiva ce planuri am sau ce fac… cam toate au tendinta sa nu se mai intample sau sa nu ajunga la concluzia pe care mi-o doresc
Un al doilea motiv ar fi ca…sunt persoane inca implicate despre as dori sa vorbesc. Si nu vreau. S-ar recunoaste in randurile astea. Ar fi un pic ciudat.

Asa ca….
Asa ca am sa scriu despre trecutul recent.
Am trecut printr-o alta furtuna. Din nou singur si din nou poate alta furtuna. Una din cele care bantuie in rada portului meu.

Indirect direct sau printre randuri mi-am exprimat insatisfactia crunta care ma macina la jobul actual. Poate nu e locul cel mai potrivit . Si ma trezesc cu un telefon ‘out of the blue’ de la o persoana pe care as considera-o fara dubii top5 in Romania in domeniul in care lucrez. M-am mutat de la E. la o firma in Cluj. Imi construiesc noua echipa si vreau sa ne intalnim sa vorbim. Mark my words: nu e o persoana careia ii zici nu. E o persoana careia ii raspunzi cat de sus trebuie sa sar.

Si iata-ma in fata unei dileme soooo me. Ce fac? Las totul in urma din nou? Ma mut la Cluj? Alta firma, alt oras, alti oameni alta atitudine alta mentalitate.

Si ma apuc si pun in balanta. Ce las in urma. Pe cine.. ce? La ce merg? La cine? Unde?
Am sa pun cumva in balanta toate acestea.. am mers la cluj. Am privit orashul ca pe viitoare casa.
Si am cochetat cu ideea de a-mi pune toate lucrurile intr-o furgoneta si a pleca fara a spune nimanui nimic. Pana se prind ca am plecat…
Si chiar nu conteaza.
M-au sunat prieteni din Cluj sa ma intrebe cand vin. Nu m-a sunat nimeni din Timisoara sa imi spuna sa nu plec. Am lucruri de care mi-e dor acolo. Am lucruri de care vreau sa fug de aici.
Sunt genul de alegeri care contureaza un destin pana la urma.
Nu am luat o decizie finala inca. Incerc sa raman obiectiv. E greu de facut o comparatie. Am mai spus cand iau o decizie incerc sa pun totul in balanta. Sunt atat de multe lucruri care nu se pot compara. Sunt atat de multe lucruri care nu se pot pune in balanta.

Si totusi am o impresie ciudata… simt nevoia sa-mi sfidez intr-un fel destinul.
Sa- l provoc la stabilitate.
Sau poate sunt putin obosit. Sau comod.
Pe de alta parte ideea tabula rasa. De la 0 totul intr-un orash mai calm si drag mie suna tentant. Cantec de sirena e o expresie prea siropoasa… nu mi se potriveste. Da' nu gasesc un sinonim. Acum.
Give me one good reason to leave me, I’ll give you ten good reasons to stay.

Imi iau momentele silent mode in serios….
Dar intr-un fel e revolta. De ce trebuie sa iau mereu decizii de genul asta?
Si e greu cand trebuie sa le iei singur.
De ce sunt pus mereu in fata unor alegeri majore?
E un protest pe care am simtit ca trebui sa-l manifest undeva.
Deci protestez
Nu va schimba nimic. E doar vuitul care se aude din port.
Ca de obicei bantuie furtuni in rada portului meu..
Si inca imi e dor de cele 30 de minute.


Acelasi

2q2Bstr8